Petits

Doamne, câtă adrenalină și voie bună!

Ediția de anul ăsta a reprezentat primul concurs de biciclit la care am participat. Deși am stat cu ochii pe tot ce mișcă în legătură cu biciclitul, parcă nu s-a ivit niciodată occazia potrivită. Ori mi s-a părut prea greu pentru stadiul meu de amator, ori am avut nevoie de echipă sau pur și simplu a intervenit ceva.

Iată că anul ăsta s-au aliniat toate: eu mi-am luat inima-n dinți, noii mei colegi s-au dovedit a fi împătimiți ai sportului și n-am mai lăsat nimic să se pună în calea acestei experiențe.

Cum a fost? Cald. Cald și scurt. Fiind un concurs de ștafetă și plecând a treia din echipa mea, am prins bineîțeles un soare binevoitor, de abia reușeam să-mi țin ochii deschiși. Totuși, datorită traseului de 80% prin pădure, doar restul 20% în câmp deschis mi-au pus ceva probleme: era atât de cald încât nici să respir nu puteam. Am trecut cu bine de porțiunea asta, de porțiunea de lângă calea ferată unde nici n-am zis că nu cad și într-un final am văzut finish-ul. Pedalatul pe ultima sută de metri, oamenii de pe margine care mă încurajau, colegii care mă așteptau pe margine, totul m-a făcut să mă simt ca la cine știe ce olimpiadă, cu mii de susținători.

Chiar dacă nu am scos cel mai bun timp, chiar dacă după nu-mi mai simțeam genunchii și chiar dacă s-a terminat berea, a fost o zi minunată. Și da, mai vreau!