Petits

Eram într-o joi cu soare, la muncă, pe bancă. Nu aveam chef de nimic, nici de muncă, nici de dormit, nici de stat acasă. Și cu lipsa aia de chef i-am zis lui Daniel, colegul meu: Am așa un chef să mă urc într-o mașină și să plec unde văd cu ochii! Iar Daniel, foarte prompt: Păi zi unde vrei să mergem! Și uite așa, după o consultare a hărții, o rezervare făcută în 5 minute, am plecat sâmbătă dimineața spre Veliko Tarnovo: Eu, Gabi, Rox și Daniel.

Parcă nu v-aș povesti de drumurile Bulgariei, care nu mi-au plăcut niciodată: pustii, ciudate, fără indicatoare. Concluzia e că după  vreo 4 ore am intrat în Veliko. Auzisem multe despre orășelul ăsta însă, spre deosebire de alte dăți, nu am stat ore în șir uitându-mă la poze cu locul în care urma să merg. Și bine am făcut pentru că, încă din mașină, în drum spre locul de cazare, rămăsesem cu gura căscată la ce-mi vedeau ochii.

Cum e Veliko Tarnovo? Misterios, plin de istorie și de cărări întortocheate și strâmte, spectaculos și, cel puțin când am fost noi, liniștit. Nu am auzit bob de limba română cat am stat acolo, cum se întâmplă dacă mergi în locurile mult mai mediatizate din Bulgaria, și asta a fost bine.

Să vă zic de mâncare? O, doamne! Aici poți mânca feluri tradiționale delicioase, în cantități mari chiar și pentru mine, și la niște prețuri de "mai vreau". Și vă zic și unde mi-a plăcut: la Shtastliveca(pe undeva prin centru) și la The architect's club(cu vedere spre malul apei, deasupra acoperișurilor).

Ce am vizitat? În primul rând am luat toate străduțele la rând, și ziua, și noaptea. E formidabil câte sunt și în ce locuri neașteptate te pot conduce. Și da, am fost și la ruinele cetăților din jur. Nu le înșir acum aici, le găsiți pe toate pe net, atât vă zic: priveliștea de acolo de sus îți dă acea senzație de "acum pot să mor fericit".

Și până să vă las să vă convingă pozele, vă mai zic și întâmplarea haioasă de acolo:

În prima seara, băieții vroiau și ei să bea o bere. Cum în Bulgaria nu se fumeaza în baruri, iar eu nu sunt adepta drumurilor în timp ce beau, le-am zis să căutăm o terasa(da, terasă la început de martie). Tot plimbându-ne fără nici un rezultat, în drum spre cazare și chiar în centrul orășelului, vedem o terasă închisă. Avea scrumiere pe masă, canapele, pături și pernuțe. Am zis că aici e de noi! Cum stăteam noi la intrare, nedumeriți că nu vedeam barul, a venit un tip să ne întrebe ce vrem. I-am zis bere, iar el, cu cea mai amuzantă engleză pe care o auzisem până atunci, ne-a zis: "Ok, I bring beer, you stay here and I go home." Ne-am uitat cam ciudat la el, cred, pentru că a ținut să ne mai repete de câteva ori să stăm acolo, că el pleacă acasă. N-am stat prea mult la discuții pentru că ne era sete și frig. Am intrat, m-am învelit cu o pătură, și în timp ce savuram berea, l-am văzut pe băiatul care ne servise că pleacă, el ne-a făcut din mână, iar noi am profitat încă vreo două ore de locația care era numai a noastră. Tare, nu?